Marioneta

Am lasat pleoapele sa se izbeasca de albastrul din mine . Imaginile se derulau nebune in fuga lor catre liniste.
Erau frunze zdrobite de picaturile incrancenate de ploaie , era un cer apasator si sumbru pe care privirea mea nu voia sa il creada . 

Am deschis ochii refuzand sa ma uit spre cerul vascuos. Undeva , intr-un colt umbrit sedea marioneta dezgolita de jocurile copilariei . Zambetul ei hidos si stirb m-a facut sa zambesc . Picioarele si mainile ii erau contorsionate intr-un gest de rugaminte arzanda . Era imaginea neputintei dezgolita in lumina difuza . Rugamintea ei era un strigat surd si absurd . Voia sa fie undeva unde soarele e vesnic . Voia sa rada si sa fie „ea” . Ii simteam strigatul asemeni unui pumnal infipt in inima . Si nu era durere , era altceva … nedefinit … frant… Am intors privirea brusc spre oglinda . Mi-am vazut sufletul pereche . Imi zambea . Un zambet sarcastic si infinit , o amagire a unui vis cautat , o regasire si o lupta . Am privit infrigurata spre chipul sufletului meu pereche si atunci tipatul marionetei a izbucnit dincolo de pumanalul de gheata . S-a transformat in lacrimi arzande  , fierbinti si dureroase . Zdrobita de imaginea hada a marionetei am inchis pleoapele si am lasat gandurile sa zboare in neant . Stiam ca ma auzi , ca imi simti tradarea din ochi … si ai fi vrut sa trangi in palmele mele toate lacrimile . Dar nu ai putut sa faci asta pentru ca odata ti-am spus ca daca tu vei fi fericit , si eu voi fi fericita … si tu nu esti fericit . Chipul tau e al marionetei . Chinuit si bantuit de indoieli , de sperante desarte , de nesiguranta si de dorinta de mai mult . Am atins verdele cu mana uda de lacrimile si mi-am unit palmele intr-o ruga eterna … cauta-ti fericirea suflete … ca sa pot fi si eu fericita … 

Anunțuri

Soarele si luna

drawing_down_the_moon_by_alliedis.jpg

Soarele.Stralucitor.Extraordinar.Uimitor.Intangibil.Perfect.

Prea indepartat.Ultima destinatie,ultimul tel.O minune.Totul se invarte in jurul lui.

Orice ofranda adusa lui este prea umila si simpla.Atat de indepartat si totusi aproape.Atingerea lui te incalzeste,razele lui te calauzesc,lumina lui iti arata calea.Tot timpul perfect,pur si salbatic,alinta si inflacareaza.O inima din trup in flacarile iubirii simtind ca mai are un pic si explodeaza.Minunat in toata splendoarea lui ca o dragoste inocenta si totusi patimasa.Intotdeauna pare la fel si tot timpul ii descoperim ceva nou.

Il simtim prezent chiar daca nu e langa noi.Indiferent ca e rasarit,amiaza sau apus,ni se arata in toata splendoarea lui.Cand soarele a disparut,soarele nu mai este.

Luna.In toate fazele ei,de fiecare data altfel si niciodata la fel.Misterioasa.Enigmatica.

Dezvaluie totul si ascunde atat de multe.In fiecare noapte alta,o alta fata isi arata.Oricat de mult ai privi-o,nu o poti descifra in intregime.O fata a ei e mereu ascunsa,o parte a personalitatii pe care nu ar vrea sa o cunosti.Atinsa,cucerita si descoperita,cercetata pe toate partile si apoi abandonata,uitata cu singuratatea ei.Imperfecta si dezonorata se invarte in jurul Pamantului in speranta ca cineva candva o va vedea asa cum este ea in toate privintele.

Zeita a dragostei interzise,a iubirii neimpartasite,a promisiunilor care ar putea fi.Intotdeauna inconjurata de atatea stele si totusi o prezenta singura si nefericita,care trece printre ele in drumul ei catre un nou sfarsit.Apoi,un nou inceput,o alta fata,un alt drum de strabatut…

Melancolie.Tristete.Un vis zbuciumat.O promisune desarta.Cand luna rasare,un nou vis se naste,o noua promisiune…

Sunt momente cand soarele si luna sunt amandoi pe cer.Rasaritul unuia e apusul celuilalt.Chiar si atunci soarele straluceste in culori vii,animand cerul.Iar luna e doar o prezenta timida.Suava.Pierduta in lumina soarelui.

 

Ceata

1128516824.jpg

 

 

Ador ceata, cu amurgurile ei obscure. Ma face sa-mi doresc o dragoste, un sarut fugar sub privirea cuiva necunoscut. Ma face sa ma simt dorita. Imi spune ca sunt misterioasa sub pacla umeda ce ma-mpresoara. Imi da fiorul vechi al cartii de poezii ce-o rasfoiam demult. Imi sopteste de privirile visate. Pasii mei se pierd in nisipurile lucrurilor facute, trecute de mine si uitate. Imi spune ca sunt frumoasa picurandu-mi stropi reci pe umeri…

Incerc s-o prind, sa-mi povesteasca de necunoscutul neintalnit. As putea iubi strainul ce-mi iese-n cale intr-o seara plina de ceata. Feeria ei imi arata ochii ce ma privesc si ma implora sa tac. Sa tac. Ador ceata, cu versurile ei murmurate ce ma indeamna sa sa primesc mangaierea lunii, sa urmez cararea instelata a noptii si sa prind urma unui zambet pierdut. De care nu pot sa-mi aduc aminte. Imi duce gandul la bataia ceasului in gol, la mirosul frigului, la uitarea blanda a cuiva care m-a strans candva la piept. Imi mai aminteste de scurtele opriri in diferitele vieti, de popasurile mele acolo. Locuri unde nu m-am mai intors niciodata. Emotii ce parca nu le-am trait. Fugiri si regasiri de mine, singuratate. Si zambesc.

Ador ceata, cu surasul ei enigmatic ce-mi spune de lacrimile mele si de alungarile tristetii dulci de sub pleoape. Si-acum vad cum dorurile mele imi vin in intampinare si-alunga intunericul. As putea sa ma re-ntorc la la trairi lasate-n spate sa le-aduc aminte de emotii. Ma face sa ma simt puternica! As putea schimba atatea. Dar in acelasi timp m-as putea rataci de mine. Mi-e dor de ceea ce s-ar putea petrece. Ma face sa tanjesc. Si surad. Ador ceata cu taramurile ei inselatoare. Mi-aduce aminte de netinutele promisiuni si de mutele rugaminti. De juraminte. Ma face sa-mi doresc sa ma pierd. Sa nu gasesc nimic din ceea ce cunosc. Ma simt mai aproape de vesnicie. Si atunci am impresia ca stiu totul. Ca ating intelepciunea. Si tac.

 

Mi-e dor de mine

field_of_innocence_2_by_littlemewhatever.png

„If you never/say goodbye/to the best things/in your life/there are things/you don’t appreciate/at all”

Mi-e dor… de mine.
Mi-e dor sa traiesc la fel cum o faceam acum un an, mi-e dor de visele mele, mi-e dor de sperante, mi-e dor de problemele de atunci…
Dar si mai dor mi-e de oamenii pe care ii iubesc – prietenii mei – si de locurile in care simt ca mi-a fost locul.

Pentru ca nu exista nimic mai ingraditor decat sentimentul ca nu ai un loc al tau, ca nu te integrezi intr-un anumit spatiu.
Se spune ca oamenii sunt ca vantul, ca nu au radacini.
Ei bine, mie imi este dor sa prind radacini. Abia atunci o sa simt ca sunt libera si voi putea pretui acel sentiment.

Mi-e dor de amintiri si de gandul ca intr-o zi le-as pierde. Mi-e dor de zilele in care nu stiam sa plang decat pentru ca imi julisem a nu stiu cata oara genunchii…
Si Doamne, mi-e dor sa dorm o noapte cu cineva care sa ma tina in brate pana dimineata…in timp ce in vis ne intalnim si ne plimbam, tinandu-ne de mana…